Au trecut anii și încă mă înțepi prin minte cu ale tale ace.
Am scris poezie despre spinii tăi și nici nu cunoșteam încă durerea lor.
Nu mai doare. Am iertat, am crescut și m-am vindecat.
Cu toate acestea, tu încă ești în gândurile mele.
Să fie oare veninul? Din cactus te-ai transformat în scorpion?
Nu știu ce fel de iubire a fost, dar a căpătat o formă incertă de care nu sunt convinsă că m-am desprins.
Eram toxici. Era toxic. Eram răniți și depresivi.
Eram ca doi magneți având același câmp magnetic.
Mi-ai permis să îți arăt ce este dragostea…
Poate prea târziu.
Sau totul s-a întâmplat așa cum trebuia și am trăit exact ceea ce ne era dat să trăim în acel moment al vieții.
Am fost ca doi copii ce nu au știut să comunice.
Ne-am rănit reciproc de parcă rănile treceau în câteva zile cu puțin dezinfectant și un pansament.
Și cactușii plâng. Dar, totodată, cactușii înfloresc. Am observat ce frumos ai înflorit.
Nu am avut întotdeauna un zâmbet pe față, recunosc, dar nici tristă nu am fost.
Aș mai vrea să mă cuprinzi în largul mării
Și aș mai vrea să văd cum zâmbești
Să ne spunem povești în noapte
Și să ne ștergem lacrimile traumelor.
Nu am vrut să pleci dar sufletul spunea că trebuie.
Nu am vrut să rănesc și totuși am făcut-o.
Nu am vrut să iubesc și totuși am iubit.
Uneori te văd. Te admir și îmi încălzește sufletul. Ești bine, ești fericit, cineva te respectă așa cum ar fi trebuit să o fac și eu.
Sunt vinovată. Sunt vinovată fiindcă mi-am ridicat barierele fără comunicare.
Aș vrea să mă mai ții de mână
Deși ai făcut-o doar o dată.
Am ceva ce îți aparține,
Spinul ce mi-a umplut mintea de memorii, cuvinte, speranțe și dorințe.
Lacrimi.
Ți l-aș dărui înapoi pentru a mă elibera de gândurile ce nu-mi dau pace uneori
Dar aș mai scrie despre tine,
Despre cactusul viu colorat ce a prins viață în paginile mele.
Poate tu ai fost muza mea,
Iar pentru asta nu am decât să îți mulțumesc.
Ești ca un cactus.
Atât de viu colorat,
Atât de frumos
Și totuși atât de periculos.
Poezie scrisă de Bianca Iordache