Întrebările sunt parte din viața cotidiană și de multe ori sunt mult mai des folosite decât afirmațiile. La nivel cultural, întrebarea “ce faci?” a devenit un automatism ce ține loc de salut. Atât în viața de zi cu zi, în dialogul interior, în conversații, cât și în procesul terapeutic apar diferite întrebări. Cele mai cunoscute sunt întrebările socratice; Socrate, filosof şi profesor din Grecia antică, credea că practica disciplinată a întrebărilor care implică gândirea ne dă posibilitatea de a examina idei în mod logic şi de a determina validitatea acelor idei.
În cartea 4000 de săptămâni, Oliver Burkeman aduce în discuție 5 întrebări ce ne invită la autoreflectie:
1. În care aspect din viața ta personală sau profesională urmărești confortul, când de fapt este nevoie de puțin disconfort?
James Hollis recomandă să ne întrebăm despre fiecare decizie importantă în viață: “Alegerea aceasta mă diminuează sau mă dezvoltă?”. Întrebarea ocolește impulsul de a lua decizii în scopul alinării anxietății și te ajută să iei contact cu intențiile tale profunde. Alege dezvoltarea neconfortabilă, nu diminuarea confortabilă, ori de câte ori poți.
2. Îți impui/te judeci după standarde de performanță sau productivitate imposibil de atins?
Un simptom frecvent al fanteziei de a dobândi odată și-odată un control total asupra timpului este că ne impunem obiective imposibile pentru folosirea lui – obiective care trebuie mereu amânate pe viitor.
După cum observă Iddo Landau, a-ți impune standarde pe care nu le poate îndeplini nimeni presupune o anumită cruzime. Mai uman ar fi să renunți pe cât posibil la standardele imposibile și să le lași să se facă țăndări, pe podea; din cioburi putem alege câteva sarcini cu sens de care ne putem apuca azi.
3. În ce feluri încă nu ai acceptat faptul că ești cine ești, nu cine crezi că ar trebui să fii?
Liniștea sufletească și senzația de libertate vin nu din obținerea validării, ci din cedarea în fața realității că, și dacă ai obține-o, tot nu te-ai simți în siguranță. Odată ce nu mai simți presiunea sufocantă de a deveni un anumit tip de persoană, poți evalua cinstit personalitatea, punctele forte și punctele slabe, talentele și entuziasmul pe care le ai cu adevărat, aici și acum, și le poți urma acolo unde duc. Învățătoarea budistă Susan Piver observă că poate fi neplăcut, pentru mulți dintre noi, să ne întrebăm cum ne-ar face plăcere să ne petrecem timpul. Dar e important să nu excludem posibilitatea că răspunsul la întrebarea asta ar putea indica și cum ar fi cel mai bine, pentru fiecare dintre noi, să-l petrecem.
4. În care aspecte ale vieții încă te reții până când vei avea senzația că știi ce faci?
Este alarmant să accepți posibilitatea că niciodată nu vei simți cu adevărat că știi ce faci, nici la muncă, nici în relație, nici în calitate de părinte, nici de orice altceva. Dar, în același timp, îți dă o anumită libertate, pentru că înlătură un motiv fundamental de jenă sau de inhibiție în legătură cu evoluția ta în acele domenii în momentul actual: dacă starea de autoritate totală nu va veni niciodată, nu are rost să mai aștepți până să te dedici proiectelor tale cu toată energia ta, înainte să te “simți pe deplin pregătit”, nu are rost să amâni punerea în practică a planurilor ambițioase, să faci exces de prudență. Este cu atât mai eliberator când te gândești că toți suntem în aceeași situație, fie că suntem conștienți sau nu.
5. Ce ai face diferit dacă nu ți-ar păsa atât de mult să vezi toate roadele acțiunilor tale?
În documentarul “A Life’s Work”, regizorul David Licata prezintă oameni care și-au dedicat viețile unor proiecte care, în mod sigur, nu se vor termina în cursul vieții lor. Cu toții au ochii strălucitori ai celor care știu că fac lucruri care contează și cărora le face plăcere munca lor. Totuși, într-un anume sens, orice muncă (inclusiv cea de părinte, de sprijin al unei comunități, etc.), are această calitate de a se înscrie într-un context temporal ceva mai amplu și are o valoare finală ce nu se va putea măsura decât cu mult după ce noi nu vom mai fi. Așadar, merită să te întrebi: ce acțiuni, ce acte de generozitate sau de protecție a planetei, ce planuri ambițioase ar avea sens să faci azi, dacă te-ai putea împăca cu faptul că nu vei putea să vezi rezultatele? Cu toții suntem în situația pietrarilor medievali, cu toții adăugăm câteva blocuri de piatră la o catedrală pe care știm că nu o vom vedea niciodată; dar chiar și-așa, catedrala tot merită construită.
Pe 15 decembrie 1933, Carl Jung i-a scris un răspuns unei corespondente, în legătură cu câteva întrebări despre cum se cuvine să-ți duci viața, iar răspunsul lui a fost:
“Dragă Frau V, la întrebările dumneavoastră nu se poate răspunde, deoarece vreți să știți cum să trăiți. Omul trăiește cum poate. Nu există un mod clar… Dacă asta doriți, mai bine vă convertiți la catolicism și vă vor spune ei ce și cum. Dimpotrivă, calea individuală este cea pe care ți-o croiești singur, care nu este niciodată prescrisă, pe care nu o cunoști dinainte și care pur și simplu se naște singură când pui un picior în fața altuia.”
Unicul lui sfat pentru urmarea căii acesteia era “să faceți liniștită lucrul următor și cel mai necesar. Atâta vreme cât credeți că încă nu știți care este acela, încă mai aveți prea mulți bani de cheltuit pe speculații inutile. Dar, dacă faceți cu convingere lucrul următor și cel mai necesar, faceți întotdeauna ceva cu sens și menit de soartă.”
O versiune modificată a acestei sugestii este “Fă următorul lucru corect”, devenit între timp sloganul preferat al membrilor Alcoolicilor Anonimi, ca mod de a înainta cu mintea întreagă prin momente de criză acută.
Adevărul este că “lucrul următor și necesar” este tot ce putem spera să facem oricare dintre noi, în orice moment, deși nu avem nicio modalitate obiectivă de a ne asigura că suntem pe calea cea bună.
Din fericire, tocmai pentru că altceva nu putem face, nici nu trebuie să facem. Dacă poți accepta limitele personale și temporale, poți păși mai hotărât și realist, poți atinge cele mai mari înălțimi ale productivității, reușitei, utilității și împlinirii care ți-au fost vreodată disponibile. Iar viața pe care o vei vedea cum prinde formă treptat, în oglinda retrovizoare, va fi una care îndeplinește singurul criteriu categoric pentru folosirea săptămânilor tale: ai reușit să-ți îndeplinești misiunea .
Bibliografie:
Burkeman, Oliver, “4000 săptămâni, time management pentru muritori”, București: Publica, 2022
Articol scris de Ioana Ciocea