Oamenii cu probleme de abandon se luptă cu îngrijorările că vor fi părăsiți de persoanele apropriate. În timp ce o anumită doza de anxietate este normală de-a lungul vieții, temerile continue și debilitante de a fi abandonat pot fi profund distructive. Aceste griji nu numai că pot fi o sursă de stres, dar pot face practic imposibilă construirea unei relații sănătoase și satisfăcătoare.
               Această anxietate de abandon ne trezește un sentiment de nesiguranță și ne-am putea lupta să credem că merităm să fim iubiți. Uneori, teama noastră de abandon poate fi atât de copleșitoare încât să alegem să punem capăt unei relații pentru a nu fi răniți.
               Deși astfel de problemele pot fi dureroase, recunoașterea temerilor și identificarea cauzelor lor ne pot ajuta să le gestionăm și să le vindecăm. Identificarea semnelor de abandon poate fi un prim pas pe care îl putem face dacă ne luptăm cu această frică. Odată ce am înțeles mai bine semnele, putem căuta apoi să obținem ajutor.

               Rana de abandon se poate manifesta diferit la fiecare, în funcție de tipul de personalitate, dar  puteți recunoaște câteva dintre caracteristicile menționate mai jos:
               • Credeți că trebuie să fiți perfect(ă), altfel veți fi abandonat(ă)
               • Tolerați critica și abuzul emoțional pentru a evita singurătatea
               • Vă ascundeți felul natural de a fi de teamă că nu sunteți suficient de bun(ă)
               • Vă panicați la impresia că celălalt se îndepărtează
               • Obișnuiți să faceți pe plac celeilalte persoane pentru a nu fi respins(ă)
               • Vă ‘’agățați’’ de cealaltă persoană atunci când percepeți o respingere din partea acesteia
               • Vă implicați foarte mult în muncă (pentru a evita abandonul) sau în comportamente disfuncționale
               • Rămâneți în relații toxice deoarece considerați că e mai bine așa decât să fii singur(ă)
               • Evitați cu totul relațiile crezând că toate vor sfârși prin a vă simți abandonat(ă)


               Toate acestea vin la pachet cu multe emoții neplăcute și intense, precum rușinea, tristețea, senzația de a fi singur(ă) și neajutorat(ă), furia, frustrarea și cu (multă) anxietate. Tendința de a nu suporta astfel de sentimente aduce cu ea nevoia de “a scăpa” de ele cât mai repede sau de a le minimiza prin diverse comportamente ce în trecut au funcționat (ex. evitarea relațiilor). Însă, pe măsură ce trece timpul, descoperim că aceste comportamente nu mai funcționează, ne aduc multă tristețe și ne îndepărtează de șansa de a avea o relație sănătoasă. Putem recunoaște acest lucru prin faptul că nu reușim să avem parte de relația pe care ne-o dorim. Pe de altă parte, dorința noastră de a fi cu cineva într-o relație iubitoare și împlinitoare pare a fi un obiectiv greu de atins sau considerăm că e prea mult de muncă pentru a se putea îndeplini. Ca o consecință, avem așteptări reduse de la o relație pentru a nu mai fi rănit, dezamăgit, sau preferăm să rămânem singuri decât să mai trecem prin procesul pierderii încă o dată.

               Temerile noastre pot părea iraționale uneori, dar sunt un răspuns natural la pericolele percepute. Frica de abandon este în general înrădăcinată în experiențe personale profunde timpurii, adesea dureroase.

               Experiențele din copilărie formează povestea noastră de viață, iar aceasta rămâne cu noi. Asta nu se traduce printr-o sentință, ci reprezintă mai degrabă o vulnerabilitate către un anumit tipar de relaționare. Atunci când suntem copii, supraviețuirea noastră depinde de conexiunea cu ceilalți. Suntem, la modul cel mai serios, dependenți de o altă persoană pentru a ne oferi siguranță, securitate și protecție. Dacă această conexiune nu este una securizantă, apare teama că o vom pierde. Frica pe care o simțim este un răspuns normal pentru supraviețuire. Dacă acestor temeri nu li se răspunde în mod sănătos, prin reasigurări emoționale și fizice, prin prezența constantă și autentică a adultului, copilul “acumulează” încă de mic o neliniște interioară (anxietate) că va putea fi oricând abandonat sau că el nu este suficient de important, deci va fi cu ușurință părăsit. Pentru a preveni abandonul în viitor, copilul dezvoltă niște comportamente de protecție față de sine însuși, pornind în călătoria vieții cu o rană de abandon.
               Cum mintea noastră caută mereu familiarul, cunoscutul, e foarte probabil să ne implicăm în mod frecvent în relații care au aceeași dinamică precum cele din copilăria noastră. Suntem atrași de persoane distante emoțional, indiferente, critice, punitive, impredictibile, abuzive, haotice sau ambivalente. Atunci când am fost copii nu am avut prea mult control asupra ce ni se întâmpla și asupra felului în care reacționam. Însă e important să conștientizăm că acum, adult fiind, avem această putere, chiar dacă nu credem acest lucru sau nu am descoperit cum să o accesam.
               Credințele noastre de bază despre noi și cei din jur (“Nu pot fi iubit.”, “ Nu merit să fiu iubit.”, “Voi fi abandonat pentru cineva mai bun”) sunt adevărate provocări în a reuși să dezvoltăm relații de calitate. Acestea atrag de la sine complicații, mai ales pentru că povestea noastră de viață implică tipare de relaționare nesănătoase din copilărie, adolescență. Există probabilitatea să nu avem un model pentru ce presupune a avea o relație de succes sau nu am primit un feedback despre ce nu este în regulă la tiparul nostru de a relaționa, însă ceea ce cunoaștem și considerăm a fi normal poate, în realitate, sabota eforturile noastre de a dezvolta conexiuni sănătoase.
                Învățarea modului de a vindeca problemele de abandon poate fi dificilă, dar este posibil să deprindem anumite tehnici de coping. Cu instrumentele potrivite, putem depăși provocările, astfel încât să ajungem să favorizăm și să cultivăm conexiuni satisfăcătoare și pozitive.
               Identificarea stilului nostru de atașament ne poate oferi o perspectivă asupra temerilor noastre, făcându-ne mai conștienți de comportamentele noastre. În timp, putem învăța să ne conectăm cu cei din jurul nostru într-un mod mai sănătos.
               Deși este obișnuit ca persoanele care se tem de abandon să se simtă rușinate, reflectarea asupra temerilor le poate face mai ușor de gestionat. Aceste temeri sunt adesea adânc înrădăcinate și nu sunt susceptibile de a dispărea pur și simplu dacă le ignorăm. Confruntarea cu sentimentele noastre ne poate ajuta să facem schimbări pozitive. Pentru a ne vindeca de sentimente de rușine si nevrednicie, trebuie să corectăm credințele false pe care continuăm să le credem și să le folosim pentru a ne defini.
               Abandonul emoțional ne poate transmite, de asemenea, ideea că suntem de neiubit. Prin urmare, cel mai bun mod de a începe vindecarea este să arătăm mai multă compasiune față de noi înșine și să ținem cont că nevoile noastre sunt legitime și contează – la fel ca ale tuturor celorlalți.

Articol scris de Cristina Bucur