Ce este timpul în “Epoca Vitezei? Cum îl percepi tu?
Oare modul în care percepe fiecare dintre noi timpul este preluat din familie, de la apropiați, cultură, sau ai avut ocazia de a-ți crea o filosofie proprie a “timpului”?
În cartea 4000 de săptămâni, Oliver Burkman tratează diferite filosofii și comportamente contemporane referitoare la gestionarea timpului. Alegem uneori să tratăm timpul în stil instrumental, autosabotant, din falsa senzație că deținem controlul propriilor vieți. Atât timp cât crezi că adevăratul sens al vieții se află undeva, în viitor, că într-o zi toate eforturile tale vor da roade într-o eră de aur a fericirii, lipsită de probleme, poți să eviți să privești în față realitatea neplăcută că viața ta nu duce către un moment al adevărului care încă nu a sosit. Obsesia noastră de a extrage valoarea viitoare maximă din timp ne orbește la realitatea că, de fapt, momentul adevărului este întotdeauna ACUM – că viața nu este altceva decât o succesiune de momente prezente și că probabil nu vei ajunge niciodată într-un punct în care să simți că ai pus totul în ordine și că totul funcționează perfect. Prin urmare, ce-ar fi dacă ai termina cu amânatul “sensului adevărat” al existenței tale în viitor și te-ai arunca în viață chiar acum?
Se pare că există o poveste atribuită lui Warren Buffet, în care investitorul este întrebat cum este mai bine să ne stabilim prioritățile. Acesta recomandă a trece pe o listă cele 25 lucruri pe care ți le dorești cel mai mult de la viață, apoi aranjarea lor în ordine, de la cel mai important la cel mai puțin important.
Primele cinci sunt cele prioritare, în jurul cărora ne putem organiza timpul; celelalte 20 sunt cele pe care le putem evita activ și cu orice preț – pentru că sunt ambițiile insuficient de importante, încât să formeze nucleul vieții, dar destul de seducătoare încât să ne distragă de la cele care contează cel mai mult.
Tot în această carte se tratează “bucuria de a rata ceva”, opusă “fricii de a rata ceva”, ce semnifică recunoașterea faptului că renunțarea la alternative este tocmai ceea ce dă valoare alegerii lor. Din același motiv se întâmplă să ne simțim neașteptat de calmi când facem lucruri de care ne temeam inițial sau pe care le amânam de mult: când ne depunem în sfârșit demisia la serviciu, când devenim părinți, când luăm taurul de coarne într-un conflict vechi sau când semnăm actul de cumpărare a unei locuințe. Când nu mai ai cale de întoarcere, anxietatea se risipește, pentru că de-acum nu mai ai decât o direcție de mers: înainte, către consecințele alegerii tale.
Planificarea este un instrument esențial pentru construirea unei vieți cu sens și pentru îndeplinirea responsabilităților noastre față de ceilalți; nu planificarea este problema, ci faptul că ne luăm planurile drept ceva ce nu sunt. Un plan este doar un gând, după cum afirmă profesorul de meditație Joseph Goldstein. Unii dintre noi ne tratăm însă planurile ca pe niște lanțuri aruncate din prezent în jurul viitorului, pentru a-l aduce în stăpânirea noastră, deși un plan nu este altceva decât o declarație de intenție în prezent. Este o exprimare a gândurilor noastre actuale despre cum am vrea, la modul ideal, să ne folosim influența modestă asupra viitorului. Viitorul, firește, nu are nicio obligație să se conformeze. Mă trezesc deseori afirmând că “realitatea este cel mai bun profesor”; ascultă atent momentul prezent și el te va învăța tot ce ai nevoie să știi.
În multitudinea de “distracții” accesibile la un click distanță, este important să știm că “lucrurile care ne distrag atenția” (Facebook, Instagram, YouTube, gaming, etc), nu constituie cauza supremă a pierderii atenției; sunt doar locurile în care “mergem” să ne alinăm disconfortul generat de contactul cu propriile limite. Motivul pentru care îți este greu să te concentrezi pe o discuție cu partenerul de viață nu este că îți verifici telefonul; dimpotrivă, “verificarea telefonului” este ceea ce faci pentru că îți este greu să te concentrezi pe discuție – fiindcă a asculta necesită efort, răbdare și un anumit spirit de renunțare. Întrucât ceea ce ai putea să auzi s-ar putea să te supere, verificatul telefonului este clar mai plăcut. Prin urmare, chiar dacă îți lași undeva telefonul, te-ai putea trezi căutând altă metodă de a evita să fii atent. În cazul conversației, de obicei metoda constă într-o repetiție mentală a ceea ce urmează să spui, imediat ce interlocutorul termină discursul. Cea mai simplă și eficientă metodă de a rămâne atenți, de a rămâne ancorați în prezent, este pur și simplu acceptarea situației, fără revoltă, fără obiecții. “Accept ceea ce este.” Cu cât acordăm mai puțină atenție obiecțiilor (mentale) la ce se întâmplă, cu atât mai multă atenție putem dedica la ce se întâmplă de fapt.
Unii budiști zen susțin că totalitatea suferinței umane se poate reduce la efortul de împotrivire, la dorința ca lucrurile, ca realitatea să stea altfel (“Nu ar trebui să se întâmple asta!”), sau pentru că am vrea să controlăm mai mult procesul. Se resimte o mare ușurare în înțelegerea faptului că de unele limitări nu ne vom elibera niciodată. Nu avem cum să dictăm cursul evenimentelor, însă ne putem adapta și ne putem dezvolta prin ele. Iar recompensa paradoxală pentru acceptarea constrângerilor realității este că nu ni se mai par atât de limitative.
Când îți vezi “de treaba ta”, înțelegi adevărul despre imposibilitatea de a controla trecutul sau de a cunoaște viitorul și de ce atâtea tradiții spirituale par să conveargă asupra aceluiași sfat: să aspirăm la focusarea atenției la singură parte din timp care chiar este treaba noastră – aici și acum, în prezent.
E chiar ultimul lucru, nu-i așa, pentru care ne gândim să fim recunoscători:
faptul că ne-am întâmplat.
Știi, nu era obligatoriu să te fi întâmplat.
Nu era obligatoriu să te fi întâmplat.
Și totuși te-ai întâmplat.”
Douglas Harding
Articol scris de Ioana Ciocea