Hans Selye (1984) definește stresul ca pe o stare a organismului supus la acțiunea unui stimul suficient de puternic pentru a provoca fie o reacție de apărare, fie o tulburare funcțională, fie o leziune organică. Starea de stres definește un organism care face un efort intensiv pentru a se adapta unor situații puțin obișnuite. Atunci când menținerea echilibrului necesită eforturi compensatorii deosebite, când solicitările atrag sau depășesc limitele resurselor adaptative, când integrarea organismului este amenințată, persoana intră în stare de stres.
O parte importantă a contribuției lui Selye (1984) vizează recunoașterea faptului că acest răspuns poate fi provocat de:
a) stimuli psihici și/sau fizici și
b) de stimulii neplăcuți și de cei plăcuți, cum ar fi o bucurie foarte mare.
Stresul perturbă echilibrul home-ostatic al organismului (sau al relațiilor) afectând resursele sale, alterându-le (de ex. producție de hormoni). Selye a avut o perspectivă nuanțată a stresului, cercetătorul făcând distincția dintre eustres (stresul pozitiv) și distres (stresul negativ). Reacția la stres poate fi pozitivă și utilă. În funcție de intensitatea și modul în care afectează individul, aceste reacții pot fi utile și chiar plăcute. Stresul poate fi transformat în motivație și energie pozitivă la adulți. Totuși, acțiunea îndelungată și timpurie a stresului asupra nou-născutului alterează dezvoltarea sa. Stresul omoară celulele cerebrale și perturbă sau întrerupe dezvoltarea neuronilor la copii, cauzând deficit de inteligență și gândire, dificultăți sociale, tulburări de limbaj, probleme în formarea deprinderilor receptorii și expresive, ale deprinderilor fine motorii, ale abilității de ordonare spațială și secvențială, probleme de atenție și memorie, etc. Stresul prelungit crează dificultăți de adaptare și copiilor mai mari sau adulților.
Stresul este momentul “când se produce un dezechilibru marcat între solicitările mediului şi capacitățile de răspuns ale organismului”(Mc. Grath)
Stresul este “sindromul general de adaptare“ care cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice, capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în fața agresiunii care-i amenință integritatea morfologică sau a constantelor sale morale cu următoarele stadii:
– stadiul de alarmă: șoc și contra-șoc
– stadiul de rezistență specifică (contra-șoc prelungit)
– stadiul de epuizare
Stresul psihic reprezintă “o stare de tensiune, încordare şi disconfort-determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimare a unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme” (Golu, 1972).
Simptomele stresului (Iosif, 1996), (Tabachiu, 1997), (Bogathy, 2002)
A. Disfuncții fizice:
· creșterea frecvenței cardiace, pulsului, având drept consecințe creșterea tensiunii arteriale (risc de cardiopatie ischemică, infarct de miocard)
· creșterea frecvenței respiratorii
· tulburări de somn
· tulburări de comportament alimentar
· scăderea imunității organismului care determină o predispoziție la contractarea de boli.
- Disfuncții organice de diverse tipuri: boală de colon iritabil, ulcer de stres.
- Disfuncții psihocomportamentale:
- stări de anxietate
- scăderea capacității de concentrare a atenției
- scăderea capacității perceptive
- scăderea puterii de decizie
- scăderea intereselor
- sentimente de culpabilitate
- intoleranță și hipersensibilitate la critică
- tulburări comportamentale (apatie, agresivitate, etc)
- tulburări psihice (depresie)
Potrivit studiilor privind stresul, s-a constatat că numeroase schimbări în dinamica organizațiilor precum schimbările în mediul social, evidențiază importanța identificării nivelului real al stresului într-o companie (Smith, 2000). Cel mai bun indicator empiric susținut de consecințele stresului ocupațional este sănătatea mentală (Lázló, 2008).
Numeroase studii demonstrează existența unei relații semnificative între stresul ocupațional și indicatorii sănătății mentale precum sindromul depresiv (Stavem, 2003, Neculai, 2005), anxietatea (Stavem, 2003), “epuizarea vitală” (Prekel, 2005), nivelul satisfacției cu viața (Strauss-Blasche, 2002) sau starea de spirit negativă (Strauss-Blasche et al., 2002).
Stresul afectează alte dimensiuni individuale, cum ar fi somnul (ritmul circadian, programul de dormit etc.), evaluarea subiectivă a bunăstării (Ostry, 2003) (Stavem, 2003), (Kittel, 2003), probleme musculare și scheletice (Tsutsumi, A., Kayaba, K., Yoshimura, M., Sawanda, M., Ishikawa, S., Sakai, K. et al., 2003) sau migrene (Muhonen, T., & Torkelson, E. , 2004). Acțiunea celor patru variabile este moderată de rezistența psihică a individului și de calitatea relațiilor interpersonale pe care acesta le dezvoltă.
Atunci când stările emoționale declanșate de stres influențează în sens negativ eficiența demersurilor adaptative ale individului, apar simptome potențiale ale stresului la nivel individual, interpersonal și organizațional, după cum se poate observa în Figura 1 (Chmiel, 2000):
Articol scris de Ioana Ciocea