Principalele trăsături de personalitate ce conferă vulnerabilitate la stres pentru personalul din organizaţii, sunt următoarele :

  • tendințele interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută; rigiditate, încăpăţânare;
  • tendințe pronunțate egocentriste, de auto-conformare;
  • tendințe obsesive și fobice, pe un fond psihic anxios;
  • impulsivitate, emotivitate crescută;
  • agresivitate, înclinație spre violenţă.  

Stresul psihic lasă în urma lui indiferent de “prețul” adaptării în planul somatic sau psihic două posibile modificări ale “sistemului” reprezentat de întregul organism :

– creșterea rezistenței faţă de solicitările ulterioare identice sau similare – cu aceea care l-a generat, în caz că subiectul a dominat, deşi stresat, situaţia inductoare a stresului psihic (se relizează un veritabil “antrenament” faţă de suprasolicitări psihice în circumstanţe stresante potenţiale similare);

–       apariţia unei adevărate “vulnerabilităţi faţă de stres” ce reprezintă o capacitate a subiectului de a “intra în stres” mult mai uşor, la acțiunea acelorași agenți stresori care i-au produs stres psihic inițial, în cazul în care acesta s-a soldat cu un eşec adaptativ (subiectul nu a reuşit să găsească cel mai potrivit răspuns faţă de situaţie ori consecinţele au fost nocive ).

 Vulnerabilitatea la stres constituie o importantă premiză pentru apariția nevrozelor, psihozelor reactive și a bolilor psihosomatice (acestea din urmă necesitând coexistența unui teren organic predispozant).

Antrenamentul psihologic – modelare anticipativă a adaptării

Reglarea și autoreglarea reprezintă ansamblul acțiunilor de dirijare și conducere a vieții psihice în scopul obținerii unei conduite care depășesc simplă adaptare biologică și presupun intervenții transformatoare asupra persoanei.

Comportamentul uman reprezintă ansamblul de acțiuni reglatorii pe care individul le aplică realității externe sau propriei sale interiorități pentru obținerea unor stări succesive de echilibru. Acțiunile umane reglatorii dispun de:

–       finalitate, fiind orientate spre un scop ce reprezintă însuși obiectivul reglării;

–       eficiență, urmărind obținerea unei conduite cu o valoare adaptativă cât mai ridicată;

–       caracter prospectiv și anticipativ, programând răspunsurile la anumite schimbări și mobilizând din timp rezervele funcționale;

–       conștientizare și raționalitate, utilizând în mod necesar un program elaborat pe baza prelucrării informației.

Acțiunile reglatorii asigură stabilitatea psihică exprimată în egalitatea sau durabilitatea diferitelor procese, în capacitatea lor de a-și menține nivelul funcțional normal în condiții perturbatoare.

Autoreglarea este un reglaj de tip superior care depășește reacția conformă cu indicațiile primite și implică alegerea unei alternative de răspuns. Autoreglările psihice sunt rezultatul interiorizării reglărilor exercitate asupra persoanei, dar și al evaluării conștiente a condițiilor externe și a capacităților personale de a acționa. În auto-dirijarea comportamentului individul deține atât decizia asupra acțiunilor întreprinse, cât și controlul privind modalitățile de a le realiza, gradul de adecvare a conduitei fiind dependent de abilitatea sa în a reflecta corect realitatea și pe sine însuși.

Existența capacității de raportare conștientă la realitate permite omului să-și dezvolte un ansamblu coerent de mecanisme de autocontrol destinate reglării confortului psihic interior și comportamentului său adaptativ față de realitate. Eficiența autoreglării se exprimă în stăpânirea de sine, caracteristică prin care autocontrolul devine din mecanism de reglare a personalității, una din trăsăturile ei. Buna funcționare a mecanismului de autoreglare include trei etape:

–       cunoașterea de sine, rezultat al observării propriilor trăiri și comportamente concomitent cu observarea manifestărilor celorlalți;

–       autoevaluarea, rezultat al comparației trăsăturilor proprii cu cele ale persoanelor din jur și cu modelele sociale prescrise;

–       autoperfecționarea (autoeducarea), rezultat al dezvoltării conștiente și sistematice a trăsăturilor și comportamentelor adaptative.

Reglarea și autoreglarea se manifestă la nivelul diverselor procese psihice și al conduitei în ansamblu, iar îmbunătățirea lor prin antrenament se reflectă în calitatea funcționarii acestora. Dezvoltarea capacității autoreglatorii prin intermediul antrenamentului are ca efecte:

–       controlul sferei emoționale;

–       controlul și mobilizarea capacităților intelectuale;

–       amplificarea forței de angajare volițională în realizarea scopurilor;

–       mobilizarea motivațională și energetică generală a organismului pentru a răspunde cât mai bine solicitărilor situaționale;

–       mobilizarea motrică adecvată sarcinilor (M. Epuran, Irina Holdevici, 1980).

Antrenamentul psihologic este un proces de dirijare sistematică a activității psihice în scopul dezvoltării și perfecționării capacităților individuale și obținerii de performanțe. El reprezintă o formă organizată de modelare a activității psihice prin care se dobândesc strategii optime de raportare la mediu și la propria persoană. Prin antrenament se obține o adaptare anticipativă constând în planificarea răspunsurilor la anumite presiuni sau schimbări și mobilizarea din timp a rezervelor funcționale.

Milman enumeră patru trăsături de personalitate care se dezvoltă prin antrenament și favorizează adaptarea în situațiile stresante: rezistența emoțională, capacitatea de autoreglare, motivația și stabilitatea psihică (Holdevici I., Vasilescu I.P, 1988).

Rezistența emoțională constă în capacitatea individului de a evalua situațiile prin prisma unor trăiri subiective concordante cu semnificația acestora, ca și în adecvarea reacțiilor față de ele. Rezistența emoțională crescută menține un fond de reactivitate egal pe toată durata situației stresante și împiedică emoțiile să intre în contradicție cu planul de acțiune elaborat rațional.

Capacitatea de autoreglare constă în posibilitatea de corectare voluntară a propriei conduite în funcție de evoluția situației stresante, prin restructurarea proceselor emoționale și cognitive implicate. Autoreglarea se exprimă în montajul adecvat premergător situației și modificat concordant cu evoluția ei, în planificarea acțiunilor și autocontrolul activității în funcție de planul elaborat, cât și în capacitatea de selectare a stimulilor utili, deconectarea de cei perturbatori, concentrarea asupra acțiunilor proprii și asupra obiectivului propus.

Motivația se reflectă în mobilizarea forțelor interioare în vederea depășirii situațiilor dificile, forța ei determinând stabilitatea scopurilor însoțită de o activare optimă pentru depășirea dificultăților și realizarea obiectivelor propuse.

Stabilitatea psihică exprimă capacitatea de menținere relativ constantă, pentru o perioadă mai îndelungată și în condiții variate, a stării funcționale a proceselor psihice. Acțiunea agenților agresivi nu le perturbă și, în consecință, nu influențează raportarea coerentă a subiectului la situație.

Antrenamentul învață persoana să intervină asupra stării sale de stres prin:

–        reevaluarea posibilităților personale de răspuns;

–        elaborarea unor răspunsuri bazate pe un consum energetic controlat;

–        schimbarea opticii asupra solicitărilor, în sensul minimalizării lor;

–        redimensionarea semnificației consecințelor în caz de eșec. 

Articol scris de Ioana Ciocea